Nu știu dacă mă crede cineva dar când eram mic am vrut să mă fac polițist. În nemernicia mea, vorba regretatului Gheorghe Dinică, am crezut mult timp, până prin clasa a XII-a, că numai fiind purtător de insignă, pistol, pulan și caschetă poți stârpi răul, poți face dreptate.
M-am calmat rapid când, la vizita medicală de la Academia de Poliție (nu comedia în șase părți, „instituțiunea” de lângă București) mi s-a spus amabil că cicatricea în formă de emblema „Puma” pe care o am la coada ochiului stâng nu cadrează cu imaginea imaculată a Poliției Române. Mai adaptabil decât virusul AH1N1, m-am reorientat rapid către Facultatea de Drept.
Odată devenit avocat, întâlnirile cu cei ce ar fi putut să îmi fie colegi au devenit inevitabile. În timp, am ajuns să îi mulțumesc cicatricii mele cel puțin o dată pe săptămână că a fost factorul ce m-a obligat să întorc corabia, așa cum am ajuns să îi stimez pe mulți dintre „milițieni”…
Sunt sunat de una dintre avocatele care fac cinste acestei profesii și care a avut bunăvoința și răbdarea să mă suporte și să mă îndrume în stagiatură:
– Bună, Gabriel, ce faci, cât de prins ești mâine?
– Sărut mâna, nimic care n-ar suporta amânare…
– Poți să mă ajuți? Am o clientă care a fost implicată într-un accident, de fapt mai degrabă o tamponare, mâine trebuie să se prezinte la constatare iar eu sunt prinsă toată ziua în instanță.
– Sigur, maestra, stai liniștită, n-avea nicio speranță, rezolvăm!
– (Râde în telefon) Am renunțat de mult la ideea că o să te „faci bine” vreodată, dar keep walking! Îi dau numărul tău de telefon, ai grijă de ea, că jar mănânci! Și mulțumesc.
– Am înțeles, să trăiți!
Nu trece un ceas și sună.
– Da, vă rog.
– Bună ziua! Domnul avocat Dumitru?
– În persoană, dimineața, la prânz și seara. Cu ce vă pot ajuta?
– Sunt doamna V, am telefonul dvs de la doamna I.
– Sărut mâinile, încântat, am vorbit cu distinsa mea colegă, așteptam telefonul dumneavoastră.
– Domnule avocat, știți, eu…
E agitată, nervoasă, înțepată, condescendentă, parcă se oftică pe faptul că e nevoită să mă sune. Mă gândesc într-o miime de secundă că mâine va fi o zi foaaaaaarte lungă…
– Știu, stimată doamnă. În linii generale, mi s-a comunicat ce s-a întâmplat.
– Să știți că eu sunt absolut nevinovată, nu îmi dau seama cum cineva a putut să spună că aș fi făcut așa ceva!
– Doamnă, trebuie să fim acolo la 10 AM. Haideți să ne vedem la 8 și îmi povestiți totul cu lux de amănunte, bine?
– În regulă. O zi bună!
– Asemenea.
Ziua Z. Ajung la prima destinație, locația clientei. Apare. E îmbrăcată ca pentru o întâlnire cu oficialitățile, mă remarcă imediat, zâmbește.
Fac o glumă forțată și nesărată în opinia mea:
– Sărut mâna, mergem cu mașina dumneavoastră?
– (Șoc total) Sigur că da!
Mă uit la mașină, nu e șifonată rău, pe dreapta – spate semnalizarea e aproape praf și pe griul-șobolan al vopselei se văd câteva inserții forțate de negru. Mă gândesc cât de zdravăn sunt la cap dacă merg pe „locul mortului” spre poliție, cu o clientă care e acuzată că a comis un accident. Îmi pun centura de siguranță și mai am un micron până la a o da într-o rugăciune când pornește.
Here we go! Îmi explică pe drum că e imposibil ca ea să fi comis accidentul, din moment ce nu își aduce aminte nimic. Din gestică, ceva îmi spune să nu o cred. Îmi construiesc 2-3 tactici în minte, ajungem. E iarnă, e frig, e coadă. „Victima” e acolo, no lawyer, dar e însoțită de doi băieți înalți și consistenți, care sigur nu au absolvit Facultatea de Filosofie. O recunoaște pe clienta mea și începe să urle ca la mahala: „Mi-ai făcut mașina varză, nenorocito, o să te duci la pușcărie!” Clienta mea se transfigurează, caută parcă un adăpost iluzoriu, trece în spatele meu, deși e mai înaltă decât mine (e foarte ușor să fii mai înalt decât mine, by the way…) Mă transform în Căștile Albastre ONU, sunt pe post de tampon, Cerber pe no man’s land. Cei 2 „filosofi” nu se bagă, mă studiază, îmi așteaptă reacția. Îmi dau seama că n-are sens să vorbesc cu epicriza feminină și vocală, îl abordez pe cel cu ceafa cea mai lată:
Vorbesc cu clienta. Pentru prima oară admite că s-ar putea să fi făcut ea ceva dar nu își amintește ce, că e foarte stresată la locul de muncă etc. Of, mamă! Iar facem combinata alpină avocatură – consiliere psihologică. Îi spun că nu e o problemă dacă nu își amintește, important e să scrie asta pe hârtie și să n-o mai țină `langa` că ea nu a făcut nimic.
– Hai noroc! Rezolvăm și noi frumos și fără crize treaba asta?
– Noroc, moșule! Ești avocatu’ lu tanti? (Evident că miros a avocat, sunt singurul la costum, cravată și paporniță-diplomat pe o rază de un kilometru de „bașcheți, trelinguri și telefoane cu mai multă minte decât proprietarii”.)
– Da.
– Păi să plătească tanti clienta ta și o închidem!
– Zi-i și tu un „Ho de tot!” doamnei, se uită lumea la noi ca la urs…
– Eh, știi cum e cu muierile… Stai așea…
Goliat se ridică, o trage pe victimă „pe dreapta”, o cocoloșește, o mângâie, gesticulează, arată cu mâna spre noi. Aleluia, s-a oprit poluarea fonică! Se uită mândru, semidoct și tâmp la mine, vrea să îi confirm că e bun, și-a potolit femeia. Îi fac discret cu ochiul și înclin din cap, ca și cum i-aș mulțumi pentru liniștea adusă prin legarea temporară a ciocului cucuvelei. You are the man, my man!
Am stabilit tranșeele, clienta îmi mulțumește. Tremură ca o vargă, mă gândesc din ce în ce mai mult la faptul că mă trimite câine sur la vânătoare și de fapt nu știu nici 5% din ce s-a întâmplat de fapt.
În fine, intrăm. Ajung față în față cu brațul legii. E un subofițer trecut de 50 de ani, amabil fără a fi penibil, cum se întâmplă de multe ori. Îi dau delegația, îi arăt legitimația.
Îmi dau seama instant că omul ăsta a văzut mai multe accidente decât am văzut eu știri politice. Adopt tactica „friendly lawyer”, mi se pare cea mai indicată:
– Iar muncim prea mult pentru bani prea puțini, domnu’ Milițescu?
– Ce să facem, dom’ avocat, datoria, meseria…
Zâmbește, lucru pe care nu l-am remarcat în ora de așteptare în care l-am studiat prin geamurile care separă sala de așteptare de birouri. OK, am o bilă albă. Ce fac cu ea?
Începe sarabanda declarațiilor. Clienta mea e fetița care l-a luat pe „NU” în brațe, n-a făcut nimic, reclamanta e o nebună în opinia ei.
Reclamanta, cu aceeași voce de cucuvea fermecătoare, tulbură temeliile clădirii spunând că mergea liniștită pe stradă, când, poc! Clienta mea iese din parcare fără să se asigure și se înfige prietenește în portiera dreapta-față a SUV-ului ei și pe-aici ți-e drumul!
Nenea polițistul e vulpoi bătrân, le temperează pe domnițe, le mai dă un pahar cu apă.
Ajungem la reconstituirea tamponării; coșmarurile mele devin realitate. Dacă mașina clientei mele nu a troznit SUV-ul cu pricina, înseamnă că Zeus nu a avut-o pe Hera de soție. Pozăm, măsurăm.
Suntem la concluzii. Milițescu trimite clienta, cucuveaua și cei doi filosofi să tragă o țigară, vrea 2 minute „mano a mano” cu mine. Ieșim undeva în spatele secției, unde nu se înregistrează:
– Băi domnu’ avocat, ești un tip ok…
– ?
– N-ai venit să latri articole din legi, nu te-ai dat mai tare decât noi. Dar dacă clienta matale n-a lovit mașina aia, eu sunt mitropolit și matale ești patriarh, hahaha!
– Ea zice că nu…
– Da, bre, lasă ce zice ea. Important e ce îi zici tu să zică. Dacă insistă în a afirma că n-a făcut nimic, eu îi deschid dosar penal pentru mărturie mincinoasă. Și a mai și fugit de la locul accidentului. N-are niciun rost să se plimbe un an pe la secție pentru o tamponare amărâtă. Clar nu s-a uitat în oglinzi când a ieșit din parcare și i-a tras-o cucuvelei. Vrei să îi iei banii și la procesul penal?
– Nu, ești nebun, vreau să o închid cât mai simplu.
– OK, du-te convinge-o să își schimbe declarația și să spună că nu își amintește, nu că nu a făcut. Predă asigurarea, îi dau o amendă, îi suspend permisul o lună și e pe urmă e ca nouă.
Vorbesc cu clienta. Pentru prima oară admite că s-ar putea să fi făcut ea ceva dar nu își amintește ce, că e foarte stresată la locul de muncă etc. Of, mamă! Iar facem combinata alpină avocatură – consiliere psihologică. Îi spun că nu e o problemă dacă nu își amintește, important e să scrie asta pe hârtie și să n-o mai țină langa că ea nu a făcut nimic.
Își modifică declarația, introduce formula magică „nu știu, nu îmi amintesc”. Face constatarea amiabilă cu cucuveaua. Aceasta din urmă pleacă țanțoșă însoțită de Platon și Aristotel. Clientei mele îi mai revine culoarea. Ia o amendă și o lună va face piciorul frumos, dar a scăpat de 2 plângeri penale. Milițescu mă salută gen comisarul Moldovan când plec împreună cu clienta, ea la volan. „E băiat bun”, mă gândesc pentru o secundă.
Trăiască fructuoasa colaborare dintre polițiști și avocați!
– Să vă duc până acasă, domnu’ avocat?
– Nu, stimată doamnă, mulțumesc. Lăsați-mă la cea mai apropiată stație de taxi…
Post your comments