Episodul I
Un pedagog de bară 9
Când o colegă care fusese în vacanța de vară în Turcia ne-a adus drept cadou o porție consistentă de rahat, evident turcesc, Maestrul coordonator al cabinetului în care prestam ca stagiar a zâmbit pe sub mustață și-a spus:
– Ar trebui să existe un castronel cu așa ceva la bara fiecărei instanțe.
– De ce Maestre, ca să îl mâncăm?
– Nu. Ca să ne îndulcim după.
Trebuia să ajung cu arme, robă și bagaje într-un mega oraș de provincie cu doar două intersecții și a cărei singură mare calitate cunoscută e că a păstorit un fotbalist simpatic ce a marcat celebrul „Tonto gol” într-un meci cu Real Madrid.
Norocul meu că clientul își permitea să îmi pună o mașină și un șofer la dispoziție, cu trenul e mult mai trist. Eram stagiar, câștigasem fondul unei ordonanțe de plată și adversarii exercitaseră calea de atac. M-am trezit cu noaptea în cap, de parcă plecam la pescuit de crap, drumul din București până la locul faptei dura cel puțin 2 ore.
Eram OK juridic, avusesem un brief-training cu maestrul în seara precedentă. Singurele mele griji nu erau juridice, cazul era beton din punctul nostru de vedere. Mă îngrijorau în schimb „cumetriile” pe care le sesizasem la fond: 2 avocați de „casă”, de altfel simpatici, fără robe, la sacouri ecosseize și tricou mulat pe dedesubt, că era vară și cald iar ei erau gazdele, care zburdau prin singura sală de judecată a instanței ca 2 puștani răsfățați prin grădinița lui Tăticu’: mai un telefon, mai o glumiță, mai 10 dosare la bară, deși începuse deja ședința de judecată.
Eu mă uitam ca Oedip la Sfinx și nu îmi dădeam seama ce disonează cel mai tare: faptul că singurii echipați întru solemnitate eram eu, judecătorul și grefierul sau că primeam constant mai mulți decibeli decât în stație la tramvaiul 41 în timpul unei ședințe de judecată.
M-am lămurit în cele din urmă: era căldura. Îmi pusesem roba (era roba de „serviciu” a cabinetului, evident din poliester, mare cât să încapă în ea Demis Roussos și Gabriel Cotabiță într-o îmbrățișare) peste costum. Deși afară puteai să faci omletă pe plafonul mașinii, sala de ședințe nu prezenta nicio urmă de ventilație sau de aer condiționat. Era, în schimb, super dotată cu aparatură de redare video. Iar eu transpiram pentru o viață sănătoasă 2 litri de lichid pe oră.
– Dosar penal X: inculpat Amărășteanu Datorel.
– Prezent personal și asistat de avocat Fripturel Flămândescu, da’ promit că aduc delegația până mâine.
– Bine, dar să nu faci ca ultima oară…
– Nuuuu, domnu’ președinte!
– Bineee! Vezi că te amendez dacă nu o depui.
– (Avocatul, mustăcind complice) Am înțeles, domnu` Președinte.
Mi-am revenit din amintirile de la fond zdruncinat de traversarea căii ferate de la intrarea în „metropolă”.
Here we go again.
Băgați copiii în casă, vine maaaaarele avocat (stagiar) de la Capitală.
Parcăm lângă judecătorie. Suntem un pic anchilozați din toate punctele de vedere și eu și șoferul, am cam epuizat în 150 de minute de traseu și eu și Adrian toate subiectele unei conversații dintre 2 bărbați care se cunosc doar conjunctural.
Mai sunt 20 de minute până la începutul ședinței, vrem la toaletă. Jandarmul – care nu are nimic din simpatia lui Louis de Funes – ne explică zâmbitor că budele judecătoriei sunt doar pentru angajați. Nu vreau să mă turez mental cu noaptea în cap. Știu că la 8:40 nicio cafenea nu e deschisă. Îi fac șoferului un semn discret și ne îndreptăm spre mașină. Marginea orașului e atât de aproape încât și o broască subnutrită poate sări din Centru până în extravilan în 3 secunde…
Revin solemn in 3 minute și 45 de secunde. Între timp, grefierul a dat binecuvântarea: „Lăsați avocații să vină la mine”. Îi arăt legitimația model Gheorghe Gheorghiu-Dej, colecția de vară-toamnă 1957, în a cărei imagine aveam cel mult o față de magrebian fugit din țară pe motiv de război civil .
El mă privește de parcă i-am cerut înapoi niște bani pe care nu mi i-a împrumutat.
– Nu e nevoie de legitimație, domnu’ avocat, aveți robă, vă știm.
– Procedura, zic. Poate roba e o rochie a soacră-mii, îmbunătățită.
– (Grefierul râde ușor) Oricât de multă soacră ați avea, roba asta e mare și pentru ea. (era, evident, roba sub care s-ar fi putut organiza fără probleme un summit NATO)
– Ok, dă-mi dosarul.
Și mă uit. Nimic nou. We are waiting for the Judge.
Vine. Din atitudine îmi dau seama în secunda 2 că e președinta Judecătoriei. Știe să facă liniște în sală, avocații locului stau cuminți ca niște copii puși la punct cu indicatorul sau care au fost prinși fumând in WC.
Eu stau, la rândul meu, cuminte și resemnat ca Iov din Biblie, îmi lipsește ciobul, lângă Adrian-șoferul pe ultima bancă din sală, printre justițiabili. Nu vreau în prima bancă alături de distinșii colegi în ecosseize, deși ne-am salutat și am socializat pe ici pe colo, în virtutea deontologiei, înainte de începerea ședinței. Îmi face bine să simt trăirea potențialului client, pe cea de avocat mi-o fabric singur.
Mă observă doamna președinte că fac notă disonantă.
– Domnu avocat, poftiti în prima bancă, lângă colegii dumneavostră
– Nu. mulțumesc, doamna Președinte, mă simt foarte bine aici, cine știe, poate mai fac rost de un client.
– (Schițează un început de zâmbet) Avocații stau în prima bancă.
– Nu, doamna președinte. Judecătorii stau în prima bancă, o merită. Avocații stau și ei pe unde pot.
Zâmbește și mă lasă în pace. Ia amânările, îi pune la punct pe toți, are nerv.
Majoritatea spețelor te rup în două ca ființă, sunt recuperări de creanțe: telefon, electricitate, gaze, îți dai seama că ești într-un loc în care oamenii își numără banii cu magnetul, mai puțin adversarul meu.
În egală măsură sunt cauze penale. „I-am scos dinții că l-a blestemat pă tata și d-aia a murit. Dacă nu blestema, nu murea…” Oameni fără venit, fără școală primară, fără cultură socială, juridică. Aproape toți confuzi, e clar că nu știu nici 5% din ce li se întâmplă; ei nu s-au interesat, nimeni nu le-a explicat.
Pornește rotativa Justiției!
Probabilitatea a 2,3,5 ani de inchisoare cu executare sau cu suspendare curge precum numerele de la bingo. Sunt și „achitabili”, de bună seamă. Dincolo de mega celeritatea cu care se trece peste ideea că un om ar putea să stea la „gherlă”, mă uimește lipsa de reacție a „oficiilor” penale.
La jumătate dintre cazuri avocatul din oficiu nici măcar nu se mai obosește să înșire articolele de Cod Penal. Dacă a mai avut o speță similară, zice doar: „Ca la celălalt, Doamna Președinte”.
Ne vine rândul și nouă; There comes the Bride!
Probabil suntem un fel de păduchi ieșiți în fruntea judecătoriei, mai lipsesc majoretele și ploaia de confetti.
Din primele 4 replici realizez că doamna Președinte știe Comercial (pe vremea aia încă mai exista „oficial”) cât știe mama Kung Fu. Îmi amestecă mere cu pere, eu îi zic că e ordonanță de plată, ea zice că știe, da, E SOMAȚIE DE PLATĂ, să nu o învăț eu pe ea d-astea. Tac, zâmbesc, vreau să mă iubească și să câștig. Mă rog să nu zică că suntem pe dreptul comun și să mă pună să timbrez la valoare.
Mi se taie filmul 2 miimi de secundă, caut în creier cheia succesului.
Aud o voce ecosseize și mă liniștesc. Vorbea deja partea adversă, despre un film dintr-un univers paralel. Distinșii mei adversari se îngropau singuri atât de magistral, încât mi-am împreunat mâinile ca un călugăr franciscan și le-am ascultat elucubrațiile. Doamna Președinte devenea din ce în ce mai nervoasă cu fiecare cuvânt pe care distinsul meu coleg îl lansa în apărarea clientului său.
Și, la un moment dat, adversarul a făcut o pauză. Am atacat precum Ulise și ai lui ieșiți din calul troian, am deschis porțile. Din 7 cuvinte am construit fumigena care l-a făcut pe adversar să ridice tonul în dialogul cu instanța și să abandoneze argumentația logico-juridică. Eccoisseze vorbea acum ca un justițiabil iritat, nu ca un avocat. Știam că am câștigat.
Reacția instanței mi-a depășit așteptările și m-a aruncat în altă dilemă:
– Băi Cristi,… ăăăăă, domnu’ avocat, clienții ăștia ai tăi îmi dau numai bătăi de cap și îmi fac numai probleme!!! Zi-le să își bage mințile în cap și să își achite datoriile!!!
– Da, doamna Președinte!
Dincolo de faptul că reușisem ca adversarul să scoată din sărite judecătorul, mă rugam să nu care cumva să își pună problema că instanța s-a antepronunțat, ceea ce făcuse cu grație.
Mă agitam degeaba. Adversarul era prea des în bătaia puștii doamnei președinte ca să NU își permită să piardă din când în când.
Așa că am câștigat.
Happy Lex End.
Avocat Gabriel Dumitru
Post your comments