Principalul cadru de vieţuire ţărănească de-a lungul evului mediu l-a constituit obştea sătească. O comunitate caracterizată printr-o accentuată solidaritate manifestată în planul relaţiilor interumane, în viaţa economică şi socială, în plan militar.
În obştea satului liber, proprietatea privată asupra casei, grădinii şi lotului aferent fiecărei familii se împletea cu cea colectivă asupra fâneţelor, pădurilor şi izlazurilor.
Potrivit “obiceiului”, comunitatea avea drept de control asupra întregului pământ, orice moştenire, înstrăinare, schimbări de hotare trebuind să fie aduse la cunoştinţă membrilor.
Comunitatea locală avea acces la toate resursele din perimetrul în care vieţuia: la pământ, izlaz, bălţi, păduri şi vânat.
Săptămâna trecută, o mână de ciobani au luat cu asalt parlamentul, nemulţumiţi că politicienii au ajuns să le impună şi numărul de câini de la stână.
Nu era de ajuns ca pământurile le-au fost luate de ADS şi date în arendă pe o redevenţă de nimic, izlazurile concesionate „investitorilor” în parcuri eoliene, bălţile administrate de fel de fel de venetici, pădurile vândute străinilor şi fondul de vânătoare intrat pe mâna asociaţiilor de vânători şi pescari. Politicienii şi-au propus să le numere şi câinii. Este realitatea din România secolui XXI, o ţară iobagizată de baronii locali, regionali şi naţionali.
Prin legea reformei agrare din 1921, a fost impusă o limită de 100 de ha, pentru o moşie. În prezent, sunt proprietari de terenuri agricole care deţin sute de mii de ha. Le-au cumpărat de la ţărani pe preţuri de nimic, le închiriază de la primării sau le concesionează de la stat. Chiar mai mult, cetăţenii străini au ajuns să fie cei mai mari proprietari de terenuri agricole din România. Sunt beneficiarii cu prioritate ai subvenţiilor primite de la stat, ai creditelor bancare. Este nouă clasă de „boieri” din România. Aşa cum bine spunea un prieten: „În urmă cu 5 ani miroseau a ceapă şi usturoi, acum nu mai ştiu pe unde să-şi parcheze jeep-urile prin ogradă”!
De când se ştie, ţăranul român a pescuit cât i-a fost necesar familiei în bălţile satului. Acum acestea au ajuns în proprietatea unora care au avut bani să le concesioneze, fie de la primărie, fie de la fostele firme comuniste care le-au administrat. Însă, de departe, cea mai mare hoţie este legea care permite unor asociaţii de vânători şi pescari să folosească în propriul interes fondul de vânătoare, casele de protocol, bălţile, pe sume derizorii. Doar, pentru simplu fapt că, pentru un politician, vânatul este încununarea maximă a snobismului.
În aproape toate satele din România mai bine de un sfert din case sunt pustii. Procesul de îmbătrânire al locuitorilor este unul accentuat. În acest ritm, în următorii 20 de ani vom vedea sate întregi rămase fără locuitori. Cu aceștia, deposedaţi de către stat şi politicieni de dreptul lor strămoşesc privind accesul la resursele minimei existenţe, în scurt timp vom vorbi doar la modul trecut despre satul românesc.
PS:În curând, mărturisiri în premieră despre modul în care un fost primar, dintr-o comună apropiată de Giurgiu, a lăsat comunitatea locală fără bălţi, fond de vânătoare, terenuri agricole şi fântâna satului. Toate cumpărate de către el şi de către prietenii lui.
Post your comments