Cel mai simplu și dur răspuns la întrebarea din titlu ar fi prin nepăsare, parțială incompetență și acțiuni ce miros a trafic de influență. Vorba-ia: te bat de te usuc!
Povestea noastră nu este despre boacăne mari și impardonabile precum ecluza lipsă de pe canalul Cama, zone de agrement înecate, debarcaderul suspendat de la siloz sau proiectele europene rămase în pom (în partea uscată, evident) ori vaporașul Năpasta, blestemat mai ceva decât Titanicul, care măcar s-a scufundat dracului în timpul primei curse. Ăsta al nostru, când merge n-are timonier, când are timonier, nu mai merge!
Vom vorbi cu subiect și predicat despre coțcării mai mititele, greu sesizabile la o privire de ansamblu care, încet dar sigur, ajung să-i priveze pe unii giurgiuveni și de puținul pe care-l au: umbra pomilor, spațiul verde, lumina soarelui.
Dacă i-ai spune unui arab că locuiești într-un oraș din Lunca Dunării în care e suficient să arunci două semințe amărâte pe sol iar din ele sigur vor ieși trei plante și cinci boscheți, maurul cu pricina s-ar crede imediat în 1001 de nopți și-ar visa la grădinile Semiramidei, Sheherezada și luxosul palat înconjurat de verdeață, arteziene și splendoare al califului din Bagdad.
Din păcate, realitatea ne contrazice iar poveștile nemuritoare cărora le-ai putea găsi corespondența la noi duc cam toate mai degrabă spre Ali Baba și cei 40 de hoți, Muci cei Mici palancă toți, ca să-l pomenim un pic și pe Creangă (La cireșe), din moment ce tot vorbim despre verzi și uscate.
Vom vedea în trei-patru episoade, ca să n-o lungim ca pe Netflix, cum unu-doi întreprinzători locali, mai cu sprijinul unor prieteni, rude sau afini, mai cu o proptea politică ori cu o autorizație al cărei conținut te crucește, ajung să-și tragă în concesiune sau proprietate un teren mai mic sau mai mare din suprafața orașului, preponderent dintr-un spațiu verde și așa insuficient.
Hai să înțelegem întâi cum funcționează schema care îi transformă pe unii dintre noi în fericiți deținători/proprietari de teren intravilan, situat într-un loc cât de cât cu vad comercial, că nimeni nu e tâmpit să construiască un magazin sau un edificiu comunitar în mijlocul câmpului.
Bine, o excepție ar fi „parcul“ de la Steaua Dunării, unde te-ai duce să te plimbi doar dacă ai visat că faci parte din vreun experiment menit să arate cât de mult sânge pot extrage țânțarii dintr-un corp omenesc în 2-3 ore.
Schema despre care vorbeam are două variante, ca la loto, una simplă și alta mai complexă. În prima ipoteză se găsesc cei care vor și ei să devină comercianți sau oameni de afaceri pe domeniul public al orașului, c-așa au visat azi-noapte. Evident că și aici există niște grade ierarhice, funcție de cât de bazat ești.
Nu vă gândiți că respectiva bază are vreo legătură cu oportunitatea și beneficitatea afacerii voastre sau cu nivelul personal de pregătire managerială, că n-are. Când sunteți începători, sărăcuți și nu prea cunoașteți pe nimeni, puteți spera la o închiriere pe unu sau doi ani a unui spațiu, situat de obicei pe unde în afară de vânt, ploaie și alte fenomene meteo nu prea se zbate nimeni.
Următorul pas este acela în care prin inițiativă proprie sau minune dumnezeiească, Consiliul Local și implicit Primăria se nevoiește să concesioneze un astfel de perimetru pentru 49 de ani. Te apuci muncitorește și faci un proiect în care arăți cât de benefic va fi pentru zona respectivă magazinul tău de șuruburi, covrigi sau chiloți, pui frumos în plic oferta cu suma pe care ești dispus să o plătești anual cu titlu de redevență, dai pe la biserică, aprinzi niște lumânări, bagi și două-trei acatiste și te înscrii la licitație.
Teoretic, criteriul principal de atribuire este cel al prețului cel mai mare, adică ar trebui să câștige cel care aduce cei mai mulți bani la bugetul local. Contează și celelalte detalii, dar mai puțin. Dacă n-aș fi văzut cu propriii ochi și cu inima pe insigna de avocat de neșpăguit cum se truca într-un trecut nu foarte îndepărtat o licitație la Primăria Giurgiu și cum se împacheta apoi procedura pentru ca cine trebuie să poate face ce vrea și unde vrea, aș fi spus că legea nu poate fi încălcată sau eludată.
Or mai exista astfel de practici și în prezent? Prezumția de nevinovăție ne spune că nu, dar cel mai bine e să tragă fiecare concluziile după ce terminăm prezenta povestire.
Și aici ajungem la varianta complexă a schemei, care înseamnă să cumperi teren de la Primărie. Care nu prea e pentru toți muritorii (ca să nu zic toată populimea), din două motive, unul „mai principal“ și mai de netrecut decât celălalt.
Primul, pe care nu prea-l bagă nimeni în seamă e definit de articolul 10 alineatul 3 din Legea 24/2007 privind reglementarea și administrarea spațiilor verzi din intravilanul localităților care ne spune în mare faptul că de prin 1 ianuarie 2011 ar fi trebuit ca Primăria să se îngrijească în a asigura o suprafață de 20 mp spațiu verde / locuitor și cel putin 5% spații verzi publice. Suprafața minimă de 20 mp poate fi mărită prin decizile a Consiliului Local.
Al doilea constă în faptul că nu poți cumpăra teren de la Primărie decât dacă acesta este trecut în domeniul privat al respectivei unități administrative. Cum se face asta? Teoretic, o comisie din cadrul Primăriei constată că spațiul respectiv nu mai poate îndeplini nicio utilitate publică (spațiu verde, piață, loc de joacă, miniparc, parcare, WC public etc.) și atunci propune Consiliului Local să îl treacă în domeniul privat.
Domeniu din care, evident pe criterii exclusiv legale și în urma unei licitații publice ață, respectiva suprafață este vândută celui care o merită cel mai mult. Evident, cu legea-n brațe.
Și aici apare primul fault logic și evident juridic în atitudinea și deciziile Primăriei și consiliilor municipale ce s-au rânduit în ultimii 15 ani.
Conform unor date oficiale (un răspuns al Primăriei la o solicitare de extindere a unui magazin), la momentul 2024 Giurgiu avea o alocare teoretică de 26 mp spațiu verde / locuitor, deziderat care nu era îndeplinit. Cine dorește, poate solicita redacției o copie a documentului.
Creșterea de la 20 la 26 mp nu a fost generată de vreo politică inteligentă de urbanism ci este cel mai probabil rezultatul parțial al faptului că, în conformitate cu datele oferite de Institutul Național de Statistică, în intervalul 2011-2021 populația orașului a scăzut de la 61.353 la 54.551 locuitori, ritm care dacă se menține, peste 50 de ani vor mai fi pe-aici doar primarul, consilierii locali, ruinele cetății, un afacerist cu covrigi, 2 polițiști locali și statuia lui Eminescu.
Așadar, pe o lege în vigoare din 2007, ai noștri edili ca brazii sau ca iarba ce crește la umbra lor, aveau obligația legală să mențină cota amintită mai sus sau să o atingă. Era posibil acset lucru? Cel mai probabil da, mai ales dacă multor zone pretabile în a deveni spații verzi li s-ar fi dat această destinație și nu ar fi fost concesionate sau vândute, mai pe bune, mai pe șest, unor mari întreprinzători privați.
Și iau deloc la întâmplare drept exemplu o zonă care face parte din categoria Cenușăreselor orașului că deh, e situată la periferie: strada 1 Decembrie 1918, pentru că pe baza unor evenimente de domeniul science-fiction-ului întâmplate aici vom putea conchide dacă Primăria ne usucă sau nu.
Trecând peste faptul că de la fostul abator și până la calea ferată din Vamă (aproximativ 1 km) cât ține amărâta de arteră nu găsești o bancă pe trotuar, dacă privești din satelit mai ales porțiunea de la intersecția cu Miron Nicolescu până la cea cu Tineretului ai putea zice că ăștia trăiesc într-o oază de verdeață.
Unde mai pui că mai au și două miniparcuri, unul la Tipografie și altul în fața STS (fosta Casă a Armatei, fost Muzeu al Poliției de Frontieră). Arbori mari aproape seculari, grădinițe, garduri vii, floricele, dichis și lux.
Stați liniștiți, nu e meritul Primăriei postrevoluționare, pomii cei mari sunt acolo de pe vremea lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, când au fost construite blocurile pentru muncitorii care au lucrat la Podul Prieteniei. Ăi mai mici au apărut pe vremea lui Nea Luci Iliescu. La fel, grădinile sunt ale locatarilor, administrația locală ocupându-se în cel mai bun caz doar de dezinsecție și un tuns de iarbă.
Dacă ne uităm la câteva poze mai de-aproape, vedem că dacă ar fi manifestat un minim interes, Primăria chiar ar fi putut să transforme în niște minunate oaze de verdeață locurile cu pricina: să plantezi un gazon uniform, să completezi gardul viu și alte câteva lucrări ce nu necesită vreo știință a rachetelor sau o lucrare edilitară de anvergură.
Dar cum spuneam la început, aici intervine nepăsarea și uneori incompetența. În episodul următor ne vom lămuri cât de cât și dacă putem vorbi despre lucruri mai puțin ortodoxe, deoarece, deși în imagini suprafețele respective arată la fel, din punct de vedere juridic unele sunt spații verzi, altele nu.
Logic, nu-i așa?
(Va urma)
Gabriel Dumitru
Post your comments