În acest al doilea episod vom vedea până unde pot merge inventivitatea și tupeul giurgiuveanului pentru a obține un teren comercial, cât de mult mirosea a (in)competență și (in)coruptibilitate pe holurile Primăriei în ultimul mandat de primar al lui Nicoale Barbu și nu în ultimul rând cum înțelegea Direcția Națională Anticorupție să trateze prezumtivele cazuri de corupție date de lege în sarcină în intervalul 2012-2020.
Ținut fiind de sfântul legământ de confidențialitate avocat-client mai ceva decât taica popa de catapeteasma Casei Domnului și taina spovedaniei, nu voi folosi prea multe nume proprii. Ele nu sunt oricum relevante. Atât timp cât în societatea românească funcționarul incompetent, coruptul sau afaceristul capabil de orice nu mai sunt de mult cazuri izolate ci reprezintă veritabile arhetipuri ale ultimilor 35 de ani mioritici, ce-au avut în cap nașul și nașa la cristelniță valorează cât încă un zero la coadă, în dreapta virgulei.
Voi spune doar că pentru afirmațiile ce urmează sunt dispus oricând să pun mâna pe Sfânta Scriptură, chit că ar fi vorba de o anchetă a Parchetului de pe lângă Judecătoria Frecăței sau vreun dosar-monstru instrumentat de o instanță penală intergalactică.
Povestea noastră începe în Anul Domnului 2011 când, durându-l la minim o sută de metri în fața sălii de ședință de toate argumentele invocate de noi în prima parte a materialului, Consiliul Local Giurgiu a scos din domeniul public al orașului (deci papa spațiu verde) un lot de pe Strada 1 Decembrie 1918 pentru a-l destina inițiativei private. Ete-l colea-n poză, uite și numărul cadastral: 33651, suprafață 130 de metri pătrați.
S-a inițiat procedura, cineva a câștigat licitația, și-a sumes mânecile chitit să se apuce de treabă. Proiectul era minunat doar că se născuse un pic mort, deoarece locatarii și proprietarii din blocul vecin nu și-au dat acordul de a se trezi dimineața cu o magherniță în fața felinarelor în locul unor raze de soare.
Construcția nu a mai început, afaceristul respectiv și-a luat gândul de la inițiativă și redevența pe un an de zile, asta e, locșorul a rămas până de curând cum îl vedeți în imagine, nici spațiu verde, nici comercial, așa cum șade bine la români.
Prin 2012-2013, după ce niște mulți ani îi ținuse pe privați cu dințișorii la gard și le făcuse contracte doar pe unu-doi ani ca să-i poată mulge mai bine, Primăria și-a dat cu un pic de praf de reveneală și a început să concesioneze spațiile comerciale pe 49 de ani, să aibă și nefericiții ăia care investesc o urmă de predictibilitate.
De ce or fi afaceriștii interesați de niște perimetre de la periferie de parcă ar fi situate la kilometrul 0 în București n-am reușit să mi expilc dar asta e, în viață nu poți să le-nțelegi pe toate. Cert e că pentru un spațiu apropiat de cel despre care am vorbit mai sus s-a organizat în perioada menționată o minune de licitație.
Care licitație a fost atât de bine pusă la punct de deștepții din Primărie încât câștigătorul inițial oferea o redevență cu o mie de euro pe an mai mică decât cea a clientului meu, client devenit astfel parte vătămată.
Despre vajnicul afacerist cu nepermis de multe cunoștințe prin primărie care o pusese el de un „teritoriu“ cu 300 de euro pe an chirie vom vorbi pe larg în ultimul episod. Până atunci să zicem doar că îl cheamă Marinică. Stați liniștiți, nu vorbim de Marian Grozavu din ultimul sezon de la Insula Iubirii.
E, părții vătămate (nebunul care era dispus să plătească 1.300 de euro pe an) i s-a pus pata și le-a făcut printre altele competenților din Primărie plângere la DNA. Central, că pe-atunci nu exista birou teritorial la Giurgiu.
Și uite-așa a-nceput circul, jalea și distracția iar Strada 1 Decembrie 1918 s-a transformat pentru câțiva ani în Valea Plângerii pentru vreo zece-doișpe funcționari publici, niște consilieri locali și un viceprimar.
Deși ar merita o carte, capabilă să ne pună mintea-n crăci oricât de mobilați la cap suntem, voi puncta doar așa cu liniuțe (legale) minunile pe care le-am trăit în doi-trei ani de cercetare penală. În dreptul anchetatorilor, am constatat, vorba procurorilor în rechizitoriu, următoarele:
– deși era pe vremea când aproape zilnic la știri mai vedeai câte o „maimuță“ săltată pe motiv de corupție iar doamna Kovesi era numită de Gabriel Liiceeanu „slujirea“, în doi ani de așa-zisă anchetă procurorul de caz se ostenise doar să ceară trei hârtii originale de la Primăria Giurgiu; nu tu audieri, nu tu martori, analize grafo sau financiar-fiscale, nimic, deși plângerea avea vreo 26 de pagini cu nume, date, adrese, scheme și încrengături de ziceai că ești într-un scenariu de film polițist marca Hollywood;
– ai noștri edili trimiseseră niște copii xerox; jumătate din ele n-aveau treabă cu subiectul iar cealaltă jumătate conținea câteva falsuri atât de jenante (copie copiată și răscopiată ca să pară că trei bucăți fac parte din aceeași pagină) de se prindea și Stevie Wonder într-o noapte fără stele și Lună că sunt mermelite;
– dincolo de faptul că în timpul unei audieri procurorul și-a scos bașcheții din picioare, i-a pus pe birou și a început să își reîmpletească șireturile, mai în glumă, mai în serios, mai voalat mai pe față, la o țigară, ofițerul de judiciar care instrumenta cercetarea mi-a dat fatala: noi nu suntem interesați de obleți și guvizi de pe malul Dunării, lucrăm cu dedicație la Operațiunea Monstrul, adică vreo trei-patru dosare ale lui Liviu Dragnea, dacă-și mai amintește cineva de el;
– la fel de tare a fost și faza în care anchetatorii lui pește m-au întrebat care ar fi prejudiciul, că ei nu-l identifică. Zic și eu, ca prostu’: 1.300-300 în paranteză rotundă, de înmulțit cu 49 de ani de concesiune egal 49.000 de euro pe care-i pierde orașul. A, la asta nu ne-am gândit, domnu’ avocat!
Hai trei faze mai spumoase de la audieri și-n dreptul lanțului trofic de funcționari și edili care aleseseră până culeseseră cea mai bună ofertă:
– consilier local: da, semnătura e mea, dar n-am semnat eu. Păi cum adică? Păi la data respectivă eram în concediu în Grecia! Trebuia să semneze un supleant. Cineva a luat semnătura mea de pe alt document și a pus-o și pe acest proces-verbal.
– funcționar specialist în economie: De ce nu ați ales oferta părții vătămate? de la 300 la 1.300 de euro e mult. E totuși o sumă de mai bine de patru ori mai mare! Am considerat că nu își va putea permite să plătească. Deține în prezent spațiul respectiv? Da, de 15 ani. Ce chirie plătea? 3.450 de euro pe an. A avut vreodată întârzieri la plată? NU! Deci până acum a plătit mai mult și mereu la timp? DA!
– viceprimar (îi curgea transpirația din palme mai ceva decât sângele Patriciei Arquette în filmul „Stigmata“): Domnule avocat, eu nu știu nimic, sunt nevinovat! Domnule viceprimar, eu sunt aici pe post de asistent. Nu pe mine trebuie să mă convingeți, ci pe acești doi onorabili domni! Dar eu nu am făcut nimic! Păi n-ați fost președintele comisiei? BA DA! Și ați semnat documentele așa, ca primarul? Mă rog, ca viceprimarul? Da, am avut încredere în specialiștii comisiei!
Frumos, nu? Legal, profesionist, asumat, forță! Hai, că ce e frumos, și lui Dumnezeu îi place. Deznodământul are ca-n bancuri o veste bună și una proastă.
Da, am câștigat într-un final licitația.
Da, vicele și consilierii s-au schimbat, curați ca lacrima din punct de vedere penal. La venirea lui Anghelescu pe post de primar, a mai zburat un cap sau două, din varii motive că na, trebuia măcar să mimăm reforma și asanarea morală a regimului ticăloșit, nu?
Restul „specialiștilor“ sunt încă acolo, trecuți bine-mersi prin ochiurile prea mari ale năvodului justiției.
În ultimul episod vom vorbi despre alte minuni și miracole ce au început să se întâmple încă de anul trecut pe Strada 1 Decembrie 1918.
A dracu strada asta, zici că e un fel de Broadway!
Să mai ziceți voi că nu se întâmplă nimic extraordinar într-un oraș de provincie!
(Va urma)
Gabriel Dumitru
Post your comments