Se vorbeşte din ce în ce mai mult de „stimularea imunităţii”, în loc de recurgerea rapidă la medicamentele numite „antibiotice” (care „ad literam” înseamnă „împotriva vieţii”).
Apariţia unor afecţiuni din ce în ce mai grave, mai neobişnuite şi mai ameninţătoare, atât la copii cât şi la adulţi i-a făcut pe mulţi medici să-şi pună întrebări cu privire la validitatea metodelor folosite de practică medicală oficială. Mulţi germeni par că se adaptează, că-şi schimbă rezistenta la tratament şi devin din ce în ce mai prezenţi în viaţa bolnavilor cronici. Aşa că întreaga atenţie a tratamentului s-a mutat pe cealaltă parte a ecuaţiei, pe organismul persoanei, pe terenul pe care se grefează germenii. Iar organismul omenesc are mecanismele lui proprii de apărare, extrem de complexe, despre care se cunoaşte încă foarte puţin (deşi sunt foarte multe descoperiri în ultimele decenii).
Mugurii – mecanismul de acţiune al gemoterapicelor este asupra ţesutului reticulo-histiocitar, interferând şi corectând perturbările rapoartelor proteice (albumine-globuline). Efectele lor sunt de reglare a funcţiilor vitale ale celulelor, cu intervenţie în mod subtil şi blând la nivelul metabolismului celular.
Care sunt mecanismele de apărare naturală a organismului? Sistemul imunitar este un complex, răspândit în întregul organism, compus din 2 kg de celule şi anticorpi. Din acestea, 250 g trebuie reînnoite zilnic (prin alimentaţie).
În afara sistemului general alcătuit din celule care circulă prin tot organismul (sânge şi limfa), mai exista un sistem special, a cărui celule ataca unii agenţi patogeni, neutralizându-i. Ceea ce nu reuşeşte să facă sistemul general, încearcă să facă sistemul special. Cele două linii principale de apărare asigura starea de sănătate, în condiţii optime de viaţă. Dar o alimentaţie încărcată, stresul sau medicamentele aduc prejudicii sistemului imunitar.
La baza imunităţii se află anticorpii, compuşi chimici complecşi, fabricaţi de organism la pătrunderea de substanţe străine (microbi, paraziţi, seruri, vaccinuri etc.) numite antigene. După 7-10 zile de la contactul cu antigenul, organismul poate fabrica suficienţi anticorpi care să lupte contra bolii şi care să poată fi depistaţi prin analize de laborator. Anticorpii sunt specifici fiecărei boli şi persista în organism după vindecarea bolii, luni şi ani, uneori toată viaţa.
Imunitatea fizică şi imunitatea psihologică. Biologia modernă a ultimilor ani a adus o serie de descoperiri care modifică radical modul în care înţelegem funcţionarea în general a organismului uman.
Corpul omenesc este o comunitate de 15 trilioane de celule, care trăiesc în armonie şi conlucrează pentru binele şi armonia întregului. Biologia clasică considera că genele, încărcătura ereditară erau cele care controlau biologia. Dar ultimele descoperiri ale microbiologiei celulare, în special lucrările dr. Bruce Lipton au arătat că acest control al biologiei vine din mediul înconjurător. Mai precis, PERCEPŢIA omului asupra mediului înconjurător ne controlează biologia.
Nu genele, ci PERCEPŢIA noastră conduce comportamentul omenesc şi chiar expresia genetică. O genă nu se poate activa de la sine. Genele sunt supuse unui control epigenetic, în care percepţia mediului înconjurător controlează genele. Percepţiile anormale selectează gene anormale şi determină producţia de proteine anormale în organism. În această lumină, cancerul şi alte boli severe, precum bolile autoimune devin boli ale percepţiei, în care organismul încearcă să facă faţă, aşa cum ştie el mai bine, unui mediu ostil, care nu-l sprijină, într-un fel sau altul.
Percepţia controlează comportamentul omenesc, percepţia controlează genele, cu alte cuvinte, percepţia noastră controlează biologia omenească. O fiinţă umană are două tipuri fundamentale de percepţii:
Percepţii care sprijină creşterea şi reproducerea; creşterea reprezintă o deschiderea a fiinţei umane către tot ceea ce o face să se simtă bine, o primire din exterior a nutrienţilor fizici, emoţionali şi intelectuali care-i sprijină realizarea armoniei interioare percepţii care sprijină protecţia, atunci când mediul înconjurător este perceput ca fiind ostil, ameninţător, nesuportiv. Atunci organismul se închide şi-şi activează toate liniile de apărare şi protecţie, pentru a supravieţui. Orice percepţie pe care o are fiinţă omenească sprijină fie creşterea, fie protecţia. Dar orice tip de acţiune are nevoie de energie. Pentru creştere este nevoie de energie, la fel şi pentru protecţie este nevoie de energie. Când avem nevoie de multă energie pentru protecţie, nu mai avem suficientă pentru creştere şi aceasta se opreşte. Supravieţuirea fiinţei umane este un raport dintre creştere şi protecţie. Un om are nevoie de creştere permanenta pentru a se simţi în echilibru şi armonie.
Post your comments