Calea de o mie de pași spre succes a avocatului stagiar începe de obicei cu un stat la coadă la Registrul Comerțului, Registratură, Carte Funciară sau Arhivă. E un fel de frecatul Kalashnikovului de trei ori pe zi sau bătutul pasului de defilare timp de o lună in armată: îți tocește nervii și pantofii și îți antrenează răbdarea.
Când însă intri în meseria asta la vârsta +30 și mai ai și avantajul unei moace care poate face liniște într-o cârciumă de cartier, „misiunile” stagiaturii sunt mult mai interesante. Una dintre misiunile de care îmi voi aminti mereu cu zâmbetul pe buze am trăit-o, în mai multe episoade, în Capitala „Republicii Oltenia”.
Povestea de azi nu e din instanță, e mai degrabă din ograda ei. So, here we go…
Era o vară toridă, din cele în care asfaltul Bucureștiului nu apucă să se răcească până la răsărit și dacă ieși din casă la 5 dimineața ți se pare că baletezi prin tigaia în care cu 10 minute în urmă ți-ai gătit micul dejun. Cabinetul în care lucram adjudecase în contul unei creanțe un imobil din Prasilia; debitorul clientului nostru, domnul Șmecherel Blândulescu, era, într-adevăr, un personaj. Obiedient în aparență, mieros la fiecare convorbire, „hai să mai lăsăm un pic, acum am și eu o problemă, promit că nu mai fac, mâine plătesc”. Evident, „mâine” a rămas viitor pur cale de vreo 2 ani, așa că i-am adjudecat un imobil în contul creanței. Mai rămânea doar să recepționăm, cumva, imobilul și să ne asigurăm că Blândulescu nu mai pune piciorul pe acolo.
– Gabriel!
– Da, Maestre!
– Mâine pleci la Prasilia, iei în primire imobilul lui Blândulescu. Fotografiezi tot, sigilezi tot, schimbi yale, lacăte etc. Ții legătura prin telefon cu Blândulescu, sigur te va suna din 10 în 10.
Ca un bun sergent în rezervă ce mă găsesc, am răspuns, by default : „Am înțeles!”
Prasilia… O știam „de la moară pân’ la gară”, mai fusesem de 3 ori cu trenul acolo, mă ofticam că nu prinsesem niciodată un drum cu mașina și o „patrulă” care să îmi confere pașaportul de prazilian.
Mă trezesc cu noaptea în creieri, am tren la 05:00, ajung în jur de 8. Casa doarme, încerc să mă mișc ca o pisică, deși am 90 de Kg. Îmi iese, chem taxiul. „În 5 minute , nr 45343”. Sunt la scară, apare, am mai mers cu el.
– Iar n-aveți somn, domnu’ avocat?
– Iar, din nou și înc-o dată! îi răspund 50% acru. El e activat fiind tură de noapte, eu încă dorm.
Gara de Nord parcă are și ea încă un ochi pe jumătate închis. Cerșetorilor le e lene, șuții amestecă mioritic în cafea, patrula poliției parcă e în promenadă pe Champs Elysee.
Mă urc în tren, deja îmi e cald, sunt în „uniformă”, costum, cravată, geantă în care intră arhiva unei judecătorii de provincie… Colegii de tren sunt în sandale și bermude. Ok, iar ne coacem… Plecăm, deja am o rutină, parcă știu fiecare cerșetor, fiecare vânzător de nimicuri la supra preț, fiecare pasager. Adorm, mă trezește telefonul lui Blândulescu. Sunt confuz câteva secunde, dar e ok, Prasilia e in 15 minute. Îl sun înapoi:
– Cu respect, domnu’ avocat! Vă așteaptă un băiat de-al meu cu taxiul la gară, dați-mi un semn când ajungeți… (miau-miau)
– Bine, domnu Blândulescu, să fie acolo, mai am maxim 15 minute.
Cobor. Mă umflă râsul iar, ca prima oară când am auzit în megafoanele gării „M-a făcut mama… prazilian” în loc de „Glasul roților de tren”. Îl sun pe Blândulescu; mă așteaptă un băiat cu mașina X, în poziția Y. Îl văd, sunt șocat: dacă l-aș crede pe Cesare Lombroso, eu sunt o fată de pension iar el e Jack Spintecătorul.
– Să trăiiiți, domnu’ avocat! (are un rictus de hienă care a ținut tot postul, dar postul a trecut)
– Salut! Hai să mergem.
– Da, șefu’!
Urc în dreapta-spate, ca o divă, vreau un minim de distanță față de el. E deja o căldură de mi se pare că „taximetristului” i se topește panoplia de icoane, iconițe, cruci și cruciulițe de pe bord. Mă sesizează, deschide geamurile. „Admir” Prasilia: același cenușiu „deosebit” ca de fiecare dată, fără prazilience azi, e prea devreme. Asta e; mă simt ca în „Blaze of glory” a lui Bon Jovi: i don’t know where i’m going / Only God knows where i’ve been. Îmi defilează prin minte scenarii americane în care sunt răpit cu valiză cu tot și îmi găsesc veșnicia în beciul unui imobil adjudecat în contul creanței, înconjurat creștinește de niște băieți buni cu fețe desprinse din teoriile lui Lombroso; mă trezește iar Blândulescu, via telefon:
– Ce faceți domnu avocat, sunteți bine?
– Încă da, spun forțat zâmbitor.
– Rugăminte mare să mă sunați înainte de a intra în imobil, vreau să fie totul în regulă…
– Bine, zic, un pic contrariat de atâta grijă.
Ajungem. Asta e nu e un imobil, e mama tuturor imobilelor din Prasilia. 3 etaje, plus beci. Beciul pe care il „vedeam” mai devreme: „la loc luminat, la loc cu verdeață, vericule…”.
Sună iar Blândulescu:
– Da!
– Domnu avocat, rugăminte mare.
– Immm…
– Înainte să sigilați, uitați-vă, vă rog, în curte, să nu fie soacră-mea pe acolo. Dacă e, îi spuneți că ați venit să faceți o evaluare.
Nu mă pot opri din râs în minte. Îmi dreg cu efort glasul:
– Sigur, domnu Blândulescu, verificăm.
– Mulțumesc muuuult, domnu avocat, rămân dator!
Închide. Sunt deja la poartă. Încep să râd ca un nebun. La niciun curs de drept nu te învață cum să tratezi cu soacra debitorului, care sigur nu știe că ginerele a pierdut casa. Jack the Ripper se uită inițial cruciș la mine și se molipsește. Râde cu toate cicatricile de pe moacă și vacanțele din dantură.
– O cunoști pe soacra lui Blândulescu, Jack?
– Am văzut-o de două ori, șefu, da’ prefer un interogatoriu decât să stau pe lângă ea.
Îmi aduc aminte faza cu „în spatele unui bărbat puternic se află o femeie și mai puternică”. La fel de adevărat e și că nu scrie nicăieri că e musai să fie nevasta, amanta, iubita. Deci, poate fi și mama-soacră. O, Themis, dacă aveam numărul ei de telefon, închideam speța asta în 2 zile!!!
Deschidem prudent, Jack are cheia de la poartă. Eu mor de cald, afară sunt 234354 de grade Celsius, cred că deja mi s-au lichefiat șosetele. O soacră crizată e tot ce mai lipsește din peisaj. Mergem în grădină ca doi soldați din Alien 4, mai avem un pic și stăm spate în spate. Totul e ok, ne liniștim.
Îl pun pe Jack pe orbită, am nevoie de yale noi, lanțuri, lacăte. Îl sun pe Blândulescu.
– E ok, domnul meu, te vei putea bucura integral de mama-soacră și după sigilare.
– Știți, domnu avocat, eu…
– Știu, dragul meu. Și eu la fel. Și încep să râd. Râde și el în telefon.
– Sunați-mă când e totul gata, vă rog.
– Ok.
Încep fotografierea. E o casă în care ar putea locui un sfert din Prazilia, afară e soare ca pe Copacabana, eu sunt in costum de ginere. Toate ușile și ferestrele sunt închise, nu le deranjez.
Fotografiez de nebun din toate unghiurile, mi se pare de 10 ori mai lung procesul decât vizita la Luvru. Termin. Între timp am slăbit vreo 2 kg și s-a întors Jack cu oferta de lanțuri și lacăte.
Dacă le-ar fi văzut Prometeu ar fi zis că a stat prins de Elbrus într-o scamă. Schimbăm încuietori, închidem, sigilăm. Casa e safe. La unison, mai aruncăm de control o privire în curte, să nu care cumva să fi apărut Hidra din Lerna. Răsuflăm ușurați – all clear.
Pozez contoarele de apă, gaz, curent și ieșim. Pun lanțul amintirilor juridice pe poartă, singurul lacăt e cel al clientului meu.
Fiat justitia, pereat mundus! Cu sau fără mama-soacră!
Îl sun pe Blândulescu, în timp ce Jack conduce spre gară: – S-a rezolvat. Îmi mulțumește și bâjbâie niște scuze. Conversez în limitele politeții, se retrage.
Încă am un sfert de ochi pe Jack, să văd dacă mergem pe bune spre gară sau spre vreun pâlc „prietenos” de pădure. E ok, știu traseul, mă liniștesc.
Din nou la gară. Pe megafoane curge „M-a făcut mama praziliaaaaaaaaan…”
Mi se pare un fel de „Ave Maria” a lui Schubert.
Mission complete. Over and out.
Avocat Gabriel Dumitru pentru http://www.avocatura.com/
Post your comments