Una dintre primele lecții pe care le învățăm de exemplu, la chimie spune că din aceleași cantități de substanțe plasate de mai multe ori în același condiții de presiune și temperatură va rezulta mereu același lucru. Tot așa, 1+1 = 2 mai mereu iar accelerația gravitațională este o constantă.
PREMISA
Înainte de a îmbrățișa meseria de avocat am crezut, ca majoritatea naivă a cetățenilor, că pe astfel de principii funcționează și justiția, că mai multe spețe trase practic la indigo vor primi aceeași soluție, favorabilă sau nefavorabilă. Că sistemul judiciar îi oferă cetățeanului confortul faptului că va câștiga atunci când cei de lângă el cu spețe identice au câștigat sau certitudinea faptului că va pierde atunci când ceilalți au pierdut la rândul lor. Într-o societate normală și nu ideală consider că prin asta s-ar concretiza ideea conform căreia toți cetățenii sunt egali în fața legii și că justiția îi tratează pe toți la fel de bine sau de prost.
Cazul domnului X despre care voi vorbi astăzi a fost dușul meu scoțian în această privință. În egală măsură a reprezentat mai mult decât o speță. A fost primul meu client pentru care am decis să lupt împotriva opiniei generale și să înot împotriva curentului, evident legal, indiferent de consecințe și de recomandările mai mult sau mai puțin voalate ale colegilor pe care, din dorința de a îi oferi clientului cea mai bună apărare, îi mai întrebam una și alta.
N-am știut niciodată de unde a obținut domnul X numărul meu de telefon. Mă sună, e galant, îmi place asta și mă amuză în același timp, parcă e totuși prea politicos și cu siguranță face eforturi pentru a susține conversația la persoana a II-a plural. Îi răspund la fel de „protocolar”, se pare că suntem oarecum vecini pentru cât de mare e Bucureștiul. Vrea să discutăm totul la o cafea, nu îi plac birourile. Accept, Centrul Vechi e la 2 pași de biroul meu. Ajung primul, sosește și el, mă recunoaște din prima, deși nu sunt singurul de pe terasă îmbrăcat în „uniforma” profesiei.
E un om modest și decent, pensionar, simpatic și destul de bine pus la punct cu legea. A lucrat ca factor poștal, statul român i-a oferit înainte de 1989 o garsonieră spre închiriere într-o zonă a Bucureștiului în care metrul pătrat de construcție e exprimat în euro și are multe zerouri. Domnul X a cumpărat garsoniera imediat după Revoluție de la statul român. Între timp, fostul proprietar a depus o cerere de revendicare și a câștigat. Din punct de vedere juridic, problema speței noastre era să demonstrăm că domnul X, la fel ca toți ceilalți locatari din imobil care obținuseră o sentință civilă definitivă și favorabilă, fusese în eroare comună și invincibilă și cumpărător de bună credință. I-ar fi adus valoarea apartamentului la prețul zilei.
Prima veste proastă e că s-a judecat la fond și a pierdut. Cereri gen „copy-paste”, depuse în aceeași zi, la aceeași instanță, cu aceeași speță, au primit soluții diferite pentru că nu au avut același judecător. Eu îmi asumam cea mai ingrată acțiune avocățească, aceea de a exercita o cale de atac pe un proiect început de altcineva.Accept, semnăm, încep termenele, here we go.
PLEDOARIA
„Onorată instanță,
Știm, atât eu cât și clientul meu, că nu poți invoca un precedent în argumentație. Putem expune doar jurisprudența, cu titlu informativ. La o succintă parcurgere a acesteia veți observa congruența efectivă dintre cazul de față și spețele depuse. Rezultă fără dubiu că dezbatem, practic, aceeași problemă. Vorbim despre același imobil, despre aceeași stare de fapt și de drept, despre persoane care au avut aceeași calitate în contractele cu statul român, aceea de chiriași. Mai departe, în același interval de timp, toți acești chiriași au depus cereri de cumpărare a imobilelor, care le-au fost aprobate. La fel, li s-a răspuns că obiectul contractului de vânzare-cumpărare nu face obiectul vreunei revendicări.
Deși toate celelalte cereri au fost admise iar ceilalți proprietari au fost considerați cumpărători de bună credință aflați în eroare comună și invincibilă, clientului i s-a argumentat, în mod netemeinic și nelegal că nu a depus suficiente diligențe pentru a identifica starea juridică a imobilului. Onorată instanță, clientul meu a depus la autoritatea reprezentantă a statului o cerere-tip în acest sens; prin răspuns i se comunică faptul că imobilul ce reprezintă obiectul contractului nu a fost revendicat până la data depunerii cererii, fapt demonstrat prin înscrisuri.
Faptul că instanța de fond ne acuză practic de pasivitate nu e sustenabil. Onorată instanță, clientul meu și-a petrecut cea mai mare parte a vieții într-o orânduire socială în care statul dicta totul. Organele statului îți spuneau ce să mănânci și ce nu, ce e bine și ce e rău,ce e legal și ce e ilegal. Mai mult de atât, a afirma că diligențele în identificarea statutului juridic al imobilului trebuia să depășească depunerea către organul abilitat al statului a unei cereri din care să rezulte aceasta, îmi poziționează clientul într-o situație ingrată și absurdă.
Ca orice membru de bună credință al societății, omul ăsta și-a achitat taxe, impozite și alte contribuții. La încheierea contractului de vânzare-cumpărare a efectuat conform legii formalitățile preliminare. Fiind în posesia unui răspuns oficial favorabil lui din partea autorității vânzătoare ce ar fi trebuit să facă omul ăsta? Să devină detectiv, să scotocească prin arhivele notarului și ale vânzătorului, lovit de paranoia? Cu ce drept ar fi putut să vină și să ceară ce? Confirmați-mi de 3 ori pe zi că apartamentul pe care îl cumpăr nu e supus niciunei revendicări? Clientul meu este unul dintre acei oameni cărora le-a fost inoculată ideea că orice spune o autoritate e in regulă, e ok. În ciuda acestui fapt, deși verbal i s-a confirmat că imobilul nu are nicio problemă, a depus totuși o cerere în acest sens prin care i s-a spus același lucru: imobilul nu face obiectul niciunei revendicări. Drept pentru care omul a acționat în consecință.
Nu au fost îndeplinite numai diligențele minime, s-a făcut tot ceea ce legea permitea la acel moment. O abordare a speței și mai energică din partea clientului meu cu siguranță ar fi fost interpretată drept un exces de zel, poate chiar ca un abuz de drept. La fel de important mi se pare și faptul că, dacă clientul meu ar fi insistat, s-ar fi substituit practic atribuțiilor statului pentru a cărui bună funcționare a plătit toată viața și plătește în continuare. Cum poate o instanță să îi reproșeze unui cetățean că nu a verificat și paraverificat o instituție a statului, deși nu avea obligația și nici autoritatea să facă asta? Mai ales în situația în care respectiva instituție era obligată să îi dea un răspuns motivat legal?
Onorată instanță, acest om este o victimă a superficialității și neglijenței sistemului și a funcționarilor care îi compun. De ce îl puteți acuza? Eventual de bună credință naivă, că a crezut până la capăt că a discutat și colaborat cu niște funcționari care, prezumați la rândul lor de bună credință, și-au îndeplinit îndatoririle de serviciu cu diligența unui bun profesionist.
O soluție contrară clientului meu l-ar aliena practic din punct de vedere al justiției ca și componentă fundamentală a unui stat de drept. Vorbim despre un om care a locuit cu încă 20 de vecini în aceleași condiții de fapt și de drept, în același imobil, timp de 30 de ani. Toți vecinii au fost considerați de către ACEEAȘI INSTANȚĂ DE FOND cumpărători de bună credință, numai el nu. Ce încredere va mai avea acest om în actul de justiție dacă decizia îi va fi defavorabilă? Zero. Se va simți discriminat, marginalizat și cu siguranță va fi umilit de vecinii care au câștigat, practic, același caz.
Faceți cu adevărat dreptate, onorată instanță. Nu negăm drepturile câștigate de proprietar prin procesul de revendicare. Dorim însă să fim despăgubiți de statul român, singurul vinovat de faptul că, atât pe parcursul vânzării cât și ulterior a dat dovadă de neglijență, a creat o eroare comună și invincibilă în care ne-am aflat la momentul cumpărării, și mai mult și-a dat dovada incapacității și lipsei de profesionalism afirmând fals în scris că imobilul vândut domnului X nu face obiectul niciunei revendicări.
Salvați cetățeanul X, determinați-l să aibă din nou încredere în justiție…
EFECTUL
A trebuit să redemonstrăm toate afirmațiile. Pentru că am luat în calcul încă de la început faptul că, în aluzia chimică, judecătorul nu este mereu același, am avut succes. Dacă am fi considerat justiția la fel de riguroasă precum chimia, cu siguranță am fi pierdut.
Stimați justițiabili! Nu tratați superficial o speță, mai ales când cunoașteți cazuri identice finalizate cu succes. Este cea mai mare capcană, atât pentru voi cât și pentru avocatul dumneavoastră.
Avocat Gabriel Dumitru pentru http://www.avocatura.com/
Post your comments