Pe stradă văd tot mai multe persoane care vorbesc singure, tot mai multe persoane îngândurate, tot mai mulţi oameni încruntaţi.
La pâine … am văzut o persoană care spunea: doamnă, mai am 10 lei, vreau de toţi pâine… că aceştia îmi sunt banii pentru urmatoarele 2 săptămâni!
Sunt persoane în vârstă pe care le văd la farmacie în ultimii ani, de când, din nefericire merg mai des la aceste înfloritoare magazine de speranţe de viaţă.
Vin cu liste compensate şi cer să li se dea jumătate din reţetă, că vor lua doar jumătate din tratament, ştiu ele cum să le lungească, fiindcă aşa fac de multă vreme!
Ce efect o avea tratamentul prescris de medici, când sărăcia lucie şi cei câţiva bănuţi strânşi cu greu din pensiile mici nu le ajung pentru tot, fiindcă de acolo trebuie să ia şi pâine, de acolo trebuie să ia şi ceva de mâncare, trebuie să plătească energia electrică, gunoiul, cablul şi telefonul?
Ce pot face copiii unor bătrâne bolnave de cancer, în mestatază… , care vin şi cer siropuri pentru că nu au bani de tratament?!
Ce pot face tinerii adulţi, angajaţi ai statului român cu salarii de la, hai să zicem, 1000 de lei la 2000 de lei?
Cum pot să se dezvolte, cum pot crea ceva nou?
Cum pot să crească şi să-şi educe copiii, fiindcă educaţia adevărată costă?!
Unde poţi să-ţi duci copilul să înveţe tenis, de exemplu, că tot este în vogă Simona Halep, dar unde poţi să-l duci la înot şi cât ar costa toate astea?
M-am gândit că în oraşul acesta sunt cel mult 200 de familii fericite, care îşi pot permite ce le trece prin cap. În rest, noi suntem restul!
Care trebuie să fim mereu atenţi, mereu chibzuiţi, dar care ar trebui să învăţăm să ne cerem restul! Şi nu este vorba despre cei 20 de bani, ci despre restul nostru de viaţă. Despre restul nostru de fericire la care nu vom avea acces în veacul vecilor, angrenati în cotidiana rutină de a strânge bani, ca să ne plătim datoriile pentru a fi liberi să facem unele noi!
Care este speranţa tinerilor?! Un video-chat?! Un suc în barurile din centru?
Ce poate să facă un tânăr giurgiuvean, absolvent de liceu sau facultate în acest oraş? Unde poate să se angajeze?Trebuie să aştepte 10 sau 20 de ani să iasă cineva la pensie.
Ce poate să facă altcineva, decât cei care au resurse de la părinţi sau nu ştiu ce moşteniri genetice, care îi fac mai speciali decât semenii lor? Nimic!Pleacă! La Bucureşti, în Spania, în Italia, cu lumea-n cap, oriunde s-o putea face ceva!
Tot mai multe persoane îşi pierd casele, le văd pe site-ul de executări silite şi simt o sărăcie generală, o disperare care urlă în timp ce ăia puţini care se distrează, se distrează în continuare! Dacă eşti cinstit şi corect, poate ai şansa să ţi se dea voie să munceşti ca să-ţi faci datorii pe care să le plăteşti pentru a face unele noi!
Nu ştiu dacă foloseşte la ceva supărarea mea, dar eu cred că trebuie să spunem adevărului pe nume! Iar adevărul, chiar în aceste momente în care justiţia ne intră triumfal în timpane şi-n ochi la radio şi la televiziune, este că românii o duc cel mai prost din Uniunea Europeană în ţara lor, alături de prietenii şi vecinii bulgari.
De când m-am angajat, asemeni altor 85% dintre angajaţii români, am depus toate eforturile pentru a-mi face datoria faţă de locul de muncă pe care l-am avut şi de a-mi merita salariul. Acum, după 22 de ani de muncă în România, 18 ani cu carte de muncă, 4 ani în presa locală cu contract de colaborare, temporar, mă simt înfrânt!
Pe unde am lucrat am încercat să aduc plus-valoare şi un pic mai bine pentru cetăţeanul pe care l-am slujit întotdeauna convins, dar şi pentru angajaţii sistemelor pe care le-am condus. La fel ca 85% dintre români, nu am vilă, nu am piscină, în plus nu am nici măcar un apartament al meu, iar maşina pe care o conduc îmi dă un gol în buget până-n 2017. Când plătesc maşina, deja are 10 ani!
Locurile de muncă mi-au oferit multe satisfacţii umane şi multe ocazii să interacţionez cu tot felul de oameni, din toate categoriile sociale şi din high life-ul Europei.
Prin comparaţie, cred că din muncă cinstită nu poţi spera nici măcar să trăieşti decent în România, aşa că mă gândesc foarte mult la ce destin poate avea fiul meu, pe care îl cresc în acelaşi spirit al onoarei şi pe care îl educăm cu gândul tot la o viaţă onestă!
Eu am insistat să rămânem în România, să rămânem în Giurgiu, când majoritatea oamenilor plecau să-şi caute norocul şi destinul, muncind pe rupte în alte ţări.
Eu am sperat, dar cred că am greşit flagrant în faţa ei, care întotdeauna mi-a spus că lumea normală este în altă parte!
Şi sunt supărat, fiindcă din funcţiile mele nu am putut face mai mult pentru comunitatea pe care am slujit-o convins că într-o zi va fi mai bine!
De aceea, cred că nu mai contează cine este de vină; sistemul, oamenii, lipsa de viziune şi de idei, că nu trebuie inventată roata, ci că trebuie făcut ceva care să schimbe starea asta de fapt, iar la Giurgiu trebuie pusă pe hârtie o strategie pe cel puţin 20 de ani cu specialiştii adevăraţi din toate domeniile care să spună de ce este nevoie, iar politicienii să ceară, să lupte, să facă!
Punctul meu personal de vedere este acela că Giurgiu are şansa relansării doar utilizând ceea ce adesea a fost cel mai mare handicap al său, apropierea de Bucureşti şi nu doar pentru că într-o oră poţi ajunge la muncă în capitală, ci pentru că în alte capitale ale lumii europene 60 de kilometri este distanţa ideală pentru a face o Universitate de prestigiu, pentru a da sediu unei instituţii importante europene, dar acesta este doar un punct.
Am scris, fiindcă nu simt nevoia să tac …, chiar dacă, uneori, simt şi eu că am început să am o limbă de lemn.
Ionel Muscalu
Post your comments