Există 2 reguli, două cutume în avocatura românească „de bară”: Regula celor 5 pagini scrise și cea a celor 3 minute vorbite. Pe prima îmi va fi imposibil să o verific vreodată, it’s against the law să participi la o deliberare a instanței, dar se spune că și cel mai răbdător judecător se plictisește după a cincea pagină și te citește pe diagonală, chit că scrii mai bine decât Dostoievski. Pe a doua am văzut-o probată în nenumărate rânduri: orice ai spune, în secunda 181 vei începe să simți cum instanța începe să privească prin tine și vei avea certitudinea că te aude dar nu te mai ascultă. Este adevărat că te poți face că plouă și să îți continui discursul, până când președintele îți va spune un pic iritat să rezumi. Dacă te oprești, mai aduni o frustrare. Dacă insiști în vorbire, posibil să îi faci mai mult rău decât bine clientului, nu prin ceea ce susții, ci prin faptul că încă vorbești. De aici dilema.
Limitarea pledoariei unui avocat îmi apare ca și cum i-ai tăia coada unui samurai sau l-ai pune să se lupte fără să scoată katana din teacă. Evident, niciun confrate nu ar trebui să abuzeze de dreptul la pledoarie și să expună verbal ceea ce ar putea fi conținutul unei cărți, din respect pentru instanță, noi și ceilalți justițiabili. Cu toate acestea, media de 3 minute despre care făceam vorbire mi se pare ingrată și insuficientă.
Nu am nimic cu judecătorii, sunt și ei oameni. Dar pentru că sunt cei care țin în mână diferența dintre zbor și gratii mi-aș dori să aibă la dispoziție tot timpul din lume pentru a își face meseria, să fie inuman de răbdători. Am ceva cu sistemul; e mai mult decât lacunar iar ei, judecătorii, go with the flow. Pe de altă parte, avocat fiind, vreau să pledez. Pe larg. Din moment ce în instanță nu există suficient timp, voi încerca, în limita a 5 pagini sau mai mult, să îmi expun aici pledoariile.
PREMISA
El, clientul meu, fără ocupație oficială, locuiește cu părinții și cu un frate într-un apartament cu 3 camere; o cunoaște pe ea, tânără, frumoasă și deja gravidă. Se mută împreună fără a se căsători, în casa mamei ei; conviețuiesc 7 ani, au 2 copii minori, în certificatele de naștere el este tatăl amândurora; pe fondul lipsei banilor apar certurile, el o ia pe drumul lui Bacchus și al jocului la păcănele; ea pleacă să muncească în Occident, el nu este de acord, îi reproșează că se duce să practice cea mai veche meserie și se mută la părinții lui; cei 2 copii rămân în grija mamei ei, ea revine în țară o dată la 2-3 luni; el vizitează copiii o dată la 2 săptămâni, îi ia în vizită la noul lui domiciliu; lucrurile „merg” astfel 2 ani. Ea revine din Occident „pe cai mari” și îi cere lui să își dea acordul pentru a a lua copiii în vacanță, în afara țării. El refuză, ea intentează proces în care solicită ca exercitarea autorității părintești să îi revină exclusiv.
El mă sună, semnăm, e clientul meu. Vrea, la rândul lui, exercitarea exclusivă a autorității părintești și locuința copiilor la domiciliul lui. Și obligarea ei la plata unei pensii de întreținere.
Se derulează citări, amânări, audieri, termene, anchete sociale. In the end, ne judecăm.
PLEDOARIA
„Domnule președinte,
După cum ați putut constata, cu plăcută surprindere sper, clientul meu nu s-a angrenat în niciun duel judiciar la care legea îi dădea dreptul.
Nu am adus adeverințe mai mult sau mai puțin umflate pentru a îi dovedi o anumită bonitate financiară. Nu am adus nici măcar martori care să declare cât de bine și de conform Codului Civil se comportă clientul meu cu copiii și cât de neglijentă și denaturată este mama acestora.
Nu am forțat relatarea niciunei stări de fapt, nu am denigrat-o în niciun fel pe reclamantă.
De ce? Pentru că am avut întotdeauna în vedere interesul superior al copiilor. Ne-am gândit, mereu, eu și clientul meu, la ce impact va avea asupra minorilor faptul că e posibil să îi aducem o dată, de 3 ori, de 10 ori până la majorat la instanță pentru a fi audiați în cameră de consiliu, pentru a fi întrebați cum se comportă mama, cum se comportă tata cu ei, cu cine vor să locuiască.
Juridic, așa ar fi corect în aparență. Luându-ne însă ca linie directoare principiul interesului superior al copilului, consider că mai important decât obiectul prezentei cauze este a cuantifica ce traume psiho-afective ar putea provoca în mințile astea fragede și nevinovate acest duel atât de tăios între clientul meu și reclamantă.
Domnule președinte, clientul meu nu este nici pe departe un tată perfect. Are zile în care bea banii pe care îi câștigă muncind cu ziua sau îi joacă la pariuri. Sunt săptămâni în care se duce la copii fără o acadea în buzunar. Dar se duce. Îi ia, se joacă cu ei, îi duce în casa bunicilor paterni, îi înconjoară cu afecțiune. Nu le spune niciodată că mama lor nu e ok, dimpotrivă îi învață că trebuie să o iubească.
Pe de altă parte, reclamanta a venit să ne demonstreze cu înscrisuri ce situație materială extraordinară și-a creat în Occident. Am văzut pozele unei vile impunătoare, cu piscină și cel puțin 5 camere de locuit.
Nu am văzut însă niciun contract sau act similar din care ar rezulta că reclamanta va locui acolo efectiv o perioadă determinată de timp și că ar avea permisiunea să locuiască acolo împreună cu minorii. Mai mult, cum lesne se poate demonstra, acum un an reclamanta era în Germania; acum 6 luni în Italia; de 3 luni este în Franța și încearcă să ne convingă că le poate oferi minorilor un mediu de dezvoltare stabil.
Este adevărat că clientul meu nu dispune nici măcar declarativ, precum reclamanta, de asemenea oportunități locative/financiare. Însă consider că principala întrebare pe care trebuie să o punem este următoarea: care dintre ipoteze slujește mai bine interesul superior al copilului?
Între un mediu pauper, este adevărat, în care sunt însă prezenți atât bunicii din partea tatălui, cât și bunica din partea mamei, în care toți oamenii ăștia îi înconjoară pe copii cu afecțiune, în care copiii s-au născut, au evoluat și se regăsesc, cu prieteni, cu locuri plăcute și cu un tată care nu e nici pe departe cel mai bun tată dar este prezent fizic în viața lor cel puțin o dată pe săptămână, și un alt mediu presupus idilic, descris de mamă prin fotografii dar fără să poată proba efectiv că ar avea în proprietate măcar o parte din resursele expuse, ce alegem?
Să presupunem că mama câștigă și poate ieși cu minorii din țară, îi plasează în mediul paradisiac expus exclusiv fotografic; cum veghem asupra interesului superior al copilului în ipoteza plauzibilă în care mama este concediată, din varii motive și peste 2 sau 3 luni, cu un copil pe stânga și unul pe dreapta, se întoarce în țară? Mai mult, se poate întoarce și peste 3 zile poate pleca iar, doar exercită singular autoritatea părintească.
În spatele intenției declarate a reclamantei se poate lesne observa adevăratul scop al acestui demers: reclamanta știe că, odată ieșită cu copiii din țară, tatăl nu își va permite niciodată volitiv și financiar demararea unei proceduri prin care să o acuze de răpire internațională, darămite să o ducă până la capăt și să câștige. La fel de important, în această ipoteză legătura dintre copii și tatăl lor ar fi sublimă, dar ar lipsi cu desăvârșire. La ce îți folosește un program de vizită, când tu trăiești de azi pe mâine iar copiii pe care ar trebui să îi vizitezi și asupra cărora trebuie să veghezi sunt la 3.000 de kilometri de tine?
Ce facem cu percepția copiilor ăstora, domnule președinte? O facem terci. Nu vor mai avea repere locative, vor fi puși în imposibilitatea de a își construi legături afective durabile, nu vor avea prieteni, nu vor avea punctele de ancoră care îți oferă siguranța ancestrală că aparții unei familii definite, unui grup lărgit de persoane care manifestă afecțiune pentru tine, unui grup social, că faci parte dintr-o societate.
Mai mult, nu vor mai avea tată. Da, teoretic se pot vedea măcar o dată pe an, să zicem, când reclamanta i-ar aduce în țară. E mai mult decât insuficient ca să poți afirma că minorii vor avea o legătură cu tatăl lor.
Poate că în aparență situația prezentată de reclamantă apare clar avantajoasă. Poate garanta că o va menține? Nu. Categoric. Paradoxal, mediul oferit de familia extinsă a celor 3 copii în acest oraș de provincie are calitatea decisivă că e constant. Constant în afecțiunea pe care ar primi-o copiii, în faptul că ar avea aproape toate persoanele de care sunt legate afectiv în preajmă. Și în acest oraș nenorocit de provincie constant în pauperitatea lui au crescut și de aici s-au ridicat extrem de mulți membri distinși ai societății românești actuale.
Copiii au nevoie de afecțiune și prezența constantă a unor maturi care îi iubesc în viața lor, domnule președinte; jucăriile scumpe, piscinele și școlile cu renume nu pot suplini lipsa acesteia. Copiii au nevoie de mângâiere și de atașament, de „puncte de gravitație” sentimentale mult mai mult decât de lecții de balet sau de pian.
Copiii au nevoie de dragoste, nu de calcule matematice ale veniturilor, nu de conturi bancare.
De asemenea, oricât de dureros ar fi în aparență, orice părinte ar trebui să știe că nu are copiii în proprietate, nu sunt un trofeu în vitrina realizărilor noastre personale. Copiii aparțin doar lor înșile, nu sunt prezenți în viața noastră pentru a ne umple golurile eșecurilor, pentru a ne suprima frustrările.
Bucuria de a fi părinte ar trebui să emane exclusiv din faptul că ți s-a oferit minunata ocazie de a fi îndrumătorul, prietenul, sfătuitorul, protectorul unei alte ființe. Sintagma „copilul meu” nu ar trebui să existe, domnule președinte, dacă prin ea înțelegem să transform un copil din subiect în obiect.
Și mult mai important decât toate cele prezentate până acum, copiii nu ar trebui sub nicio formă să fie mingi de ping-pong în meciul frustrărilor care i-au adus pe părinți la despărțire. Toată această luptă juridică pe care clientul meu nu și-a dorit-o și în care a fost angrenat nu ar fi trebuit să ajungă niciodată la cunoștința copiilor.
Acestea sunt motivele pentru care consider că în situația dată, pentru a sluji interesul superior al copiilor va trebui să decideți în sensul exercitării comune a autorității părintești și să stabiliți locuința acetora fie la domiciliul clientului meu, fie la domiciliul din țară al reclamantei.
EFECTUL
M-am așezat lângă client și i-am spus: „Va păstra autoritatea părintească în comun și va stabili locuința copiilor la soacră-ta. Ai câștigat. Copiii vor rămâne în țară.”
Am câștigat, nici eu nu aș fi putut scrie sentința mai bine. Clientul nici măcar nu mi-a mulțumit, era stresat că va fi obligat la plata unei pensii de întreținere… Peste 3 luni am aflat că și-a dat acordul ca ea să plece cu tot cu copii. Adversarul plătise suficient de mult…
Acocat: Gabriel Dumitru pentru http://www.avocatura.com
Post your comments