În multinaționale regulile de securitate sunt mai drastice decât la NATO

Poveşti de la Şarpele Roz

În această nebunie a teraselor de fiţe, care apar peste tot, au mai rămas totuşi câteva localuri, baruri, cârciumi – puteţi să le spuneţi cum vreţi – frecventate de către cei al căror program de lucru începe la ora 8 dimineaţa şi se termină undeva după ora 18. Nu au luxul cafenelelor centrale, berea nu costă 8 lei iar maşina nu o poţi parca direct pe trecerea de pietoni. În aceste cârciumi se întâlnesc, după terminarea programului, cei care încă mai muncesc în acest oraş. La o bere la halba, rece şi cu gust inconfundabil, la doar 3 lei, un litru de vin, la 6 lei, sau o vodcă la 3 lei sută. Aici asculţi cele mai savuroase poveşti, şi poţi simţi ritmul adevărat al oraşului. „Poveşti de la şarpele roz” este rubrica în care ne propunem să prezentăm poveşti de viaţă simple, povesti despre oameni normali, dar şi multe adevăruri despre Giurgiu, pe care nu le veţi auzi cu siguranţă, la un pahar cu apă plată şi lămâie. Eventual cu pai şi umbreluţă. Ca orice primă poveste, nu poate fi decât una plină de savoare, despre obsesia pentru securitate dintr-o multinaţională a căror patroni sunt italieni.

Îmbrăcaţi încă în salopetele de serviciu, câţiva angajaţi la o multinaţională de succes, era bine trecut de ora 19, s-au retras pentru o ultimă bere în drum spre casă. După o zi de muncă, aşa cum se întâmplă de multe ori, încă nu au reuşit să se desprindă de atmosfera de la serviciu şi mai vorbesc încă despre probleme lor.
Lider autoritar, un bărbat de statură normală, cu destui ani petrecuţi şi că reprezentat al României într-o structură europeană.
Tema principală de discuţie, obsesia italienilor pentru măsurile de securitate;
” Anul trecut, se împliniseră 9 ani de când nu mai lucrăm la Bruxelles, din curiozitate, am accesat contul meu pe care îl aveam când lucrăm acolo. Am fost surprins să observ că încă mai aveam acces la cel mai înalt nivel în sistem. Cinci ani cât am lucrat acolo, am avut acelaşi uşer şi parola. Ei aveau mare încredere şi arătau acest lucru, pentru oamenii şi colectivul care lucrăm acolo. Ei se protejau pentru eventuale penetrări din exterior.” este începutul poveşti, o punere în temă, despre cum arată normalitatea, şi cum nu.”De când italienii, au devenit patroni atotputernici, a început nebunia.Pe lângă faptul că, aici la Giurgiu, noi nu mai putem decide nimic, dar majoritatea timpului îl pierdem inventând parole şi nume de utilizator. Suntem diferite departamente: intervenţii, materiale, personal, pontaj personal. Fiecare departament are un responsabil care nu face altceva decât să fie preocupat să schimbe parolele de acces cu sediul central. Culmea este că nu sunt aceleaşi reguli.La intervenţii, parola şi utilizatorul trebuie schimbată odată la 1 lună, la personal la două luni şi tot aşa.Şi aceste reguli sunt aleatorii, pentru că putem primi un email care ne solicita ca în timp de o oră să resetăm tot contul de acces şi să introducem noile date.” Un coleg al său aflat la aceiaşi masă îi completează spusele:”Am început şi noaptea să am coşmaruri, să visez parole şi nume de utilizatori.La început a fost uşor, numele câinelui, al copiilor, al soacrei, ani de naştere, ani de căsătorie, până am epuizat toate ideile. M-a gândesc cu teamă, când ajung la serviciu să nu găsesc un email să schimb iar parolele, aşa că noaptea stau şi analizez diferite variante”.
Şi cum se întâmplă într-un astfel de loc, unde aproape fiecare se cunoaşte cu fiecare, unul dintre cei prezenţi în bar, lansează întrebarea care stătea pe buzele tuturor: dacă le schimbaţi atât de des, cum reuşiţi să le ţineţi minte?. „Italienii au gândit această nebunie, în ideea în care un coleg de birou să nu aibă acces la informaţiile şi bazele de date ale celuilalt.Că au mai fost cazuri, specific româneşti, când mai au fost modificate ceva date la o anumită factura, sau trecute mai multe ore de muncă în pontaj. Dar în dorinţa de elimina aceste incidente izolate au căzut în ridicol.Şi am ajuns în situaţia în care fiecare avem pe birou o foaie pe care avem notate datele de acces pentru perioada respectivă, aşa că nu mai are nici un efect demersul italienilor.”.
După ce mai comanda un rând de bere, încep să dezbată o altă problemă, care este protocolul impus de italieni în cazul în care se defectează un hard disk de la calculator:”Cred că italienii ăştia au ceva sechele rămase în minte de pe urmă mafiei. Dacă mie, mâine, din diferite motive nu mai îmi merge hardul diskul de la calculator, protocolul impus de ei este următorul: Trebuie să scot hardul, să merg într-un loc izolat şi să-l distrug fizic, adică să-l lovesc cu ceva, ciocan, baros, până nu mai rămâne nimic din el. Înainte să-l distrug, trebuie să fac o fotografie, cu seria şi numărul său, şi deasemenea, după ce este distrus, trebuie să fac fotografii din nou. Apoi întocmesc un referat pe care îl trimit cu fotografiile ataşate la Bucureşti. Dar macaronarii sunt şi fraieri, nu au aflat că există photoshop-ul, că nu sunt tâmpit să distrug un hard de un terra, când poate fi reparat.”
Odată acestea fiind spuse şi nemulţumirile de peste zi exprimate, aceştia i-au o ultimă gură de bere, plătesc şi pornesc spre casă. Poate vor mai reveni şi mâine, sau vor fi alţii, să-şi descarce sufletul şi nemulţumirile la… Şarpele roz.

Claudiu Cimpoeru