În momentul în care un individ are nefericita idee să deschidă uşile politicului, cu stupoare, constată că principalul criteriu al evaluării şi al acceptării este loialitatea.
Să nu fim înţeleşi greşit, loialitatea nu este raportată la partid, ori la doctrina politică. Nu, ea ţine de lider. Când o persoană se înscrie într-un partid, este etichetat: ” este omul lui X „.
Atunci când ” X ” intra în dizgraţie, toţi oamenii consideraţi că i-au fost loiali, îi urmează traiectoria. Sunt şi excepţiile, ” descurcăreţii”, cei care intuiesc din timp care urmează să fie tabăra câştigătoare. Aceştia sunt „trădătorii buni”, apreciaţi de către învingători.
Întrega clasă politică este fascinată de fenomenul trădării, iar cea giurgiuveană nu face excepţie. Ultimele alegeri au confirmat acest lucru, pe deplin.
Dar, cine este trădătorul?De obicei, poate fi omul cel mai de încredere. Secretara care îţi serveşte cafeaua, aghiotantul care îţi îndepărta îngrijorat scama de pe sacou. Trădătorul nu o să îţi contrazică niciodată ideile. Nu o să spună niciodată când greşeşti. Îşi ştie adevăratele intenţii, iar teama să nu fie descoperit îi paralizează orice intenţie critică. Este primul care-şi declară admiraţia şi preţuirea. Este cel mai dur critic al adversarului. Este, în majoritatea cazurilor, omul în care ai cea mai mare încredere”.
Ce nu ştiu trădătorii, valorificarea lor este de scurtă durată. Să nu uităm că ” loialitatea” este cuvântul magic. Am auzit de multe ori: ‘”Cum să am încredere în Y? Cum şi-a trădat fostul şef, mâine, când o să simtă momentul, urmez eu „.
Nenea Iancu şi Farfuridi sunt creditaţi cu definirea profilului: „Iubesc trădarea, dar îi urăsc pe trădători”, cu toate ca istoricii spun că latinescul „Proditionem amo, sed proditores odi” a fost rostit, cu ceva vreme înainte, chiar de către Iulius Cezar. Doar că, între timp, arta trădării şi modul în care trădătorii acţionează, s-au perfecţionat foarte mult..
Post your comments